1. Thou shalt not plan ahead, not further than the next 10 minutes, under no circumstances. Thou shalt revere the notion of “some other time, ok?” no matter how implausible it might appear to thee.
2. Thou shalt not intrude, or be wroth if intruded upon.
3. Thou shalt not call too often.
4. Thou shalt do thy best not to miss anything whatsoever, and if thou shalt allow thy self to miss, thou shalt not utter it more than once a week. Twice if thy need is dire.
5. Thou shalt keep it light.
6. Thou shalt not infer, or assume, or expect, or consider thy self entitled. To anything.
7. Thou shalt not express feelings or disapointment.
8. Thou shalt go to sleep when told to, or when it is assumed it’s probably best if thou didst.
9. Thou shalt wake up when told to, or when the 4th, the 10th or the 3rd Commandment hath been broken unto you.
10.Thou shalt not think of benefits as anything more than good fortune.

We’ll always have a column, and the appropriate bracket. We’ll always have books. We’ll always have wine, and plans, and memes. We’ll always have doubts, and tea, and trailers, and a penchant for the sea. We’ll always have a use for those thousands, then hundreds, then scores of minutes and text messages included in our Orange subscriptions.  We’ll seldom use them.

We’ll always have hugs, too, even if they’re slightly more complicated to type. We’ll often have beer. We’ll always have postmodernism, and sore ankles, and allergies. We’ll often have different explanations for it. We’ll often have long conversations. We’ll sometimes have our mothers and our pets brought into them.

We’ll often laugh, and we’ll sometimes bite our tongues. We’ll always have fashion. We’ll always have cheese, and strange recipes. We’ll always have an organic adversity to cold. We’ll sometimes catch one. We’ll always visit when that happens. We’ll always have English, and beaches, and an amusing interest in freckles. We’ll always have compliments, and we’ll sometimes deserve them.

We’ll always have movies. We’ll often have an argument. We’ll always have summer. We’ll always have music. Definitely, we’ll always have music. We’ll always have chemistry. We’ll rarely have the chance. We’ll always have banking, and websites, and grants, and briefly significant others to dwell on, to compensate. We’ll sometimes have fun.

We’ll always have French. We’ll seldom dare remember it. We’ll always have chocolate, and very, very rarely, we’ll have patience and spaghetti. We’ll sometimes have each other, fully.

We’ll always have this sweet, naive notion that we’d one day have Dublin. We probably won’t, ever; still, we’ll always have excuses. We’ll often have physics, and video games, and kisses, and  dreams of kids and lavender fields to make up for it, at least in part. We’ll always have some new dazzling side to uncover about each other.We’ll never admit how addictive that must be.

Underneath it all, there’ll always be Tuesday.

Umpic.

O să mă vindec. O să o uit.

Ca pe orice dragoste mare, nu direct. Nu imediat. Nu azi, nici mâine, şi sigur nici săptămâna viitoare. De ce să nu recunosc? Dar curând, o să înceapă să se liniştească.

N-o să mai stau treaz nopţi întregi cu gândul la ea, amintindu-mi cât de serenă, cât de împlinită, cât de plină de bucurie ne-a fost existenţa împreună. N-o să mai sufăr ca un dement numai la gândul că aş putea-o pierde. Încet încet, n-o să mai mă gândesc – cu disperarea celui care ştie că trecutul nu se mai poate întoarce înapoi – la cât de sublimă era. E drept, greu, şi cu accese bruşte de furie, şi de vinovăţie, cu sporadice izbituri nervoase de pumn în stâlpi de beton nevinovaţi apăruţi în cale, dar în cele din urmă – o să se aştearnă un strat subţire de uitare peste acele nopţi în care îmi plimbam nesăţios limba peste suprafeţele ei fine, peste rotunjimile ei sidefii şi umede.

Şi nici prieteni n-o să putem rămâne după. Asta e clar. Când ceva se rupe, se  rupe de tot. Nu poţi păstra bucăţele din celălalt, ca bilete de autobuz compostate cu codul potrivit, de folosit mai târziu. Nu. Nu-s eu ăla.

Şi treptat, amintirea ei o să se dilueze. O spun cu ruşine –  o să se dilueze într-atât că, peste ani, sau poate chiar nici atât, nu va mai fi decât una dintre foste. An ex. Ceva ce am avut, a fost frumos, a fost plăcut cât a durat, dar asta e, viaţa merge înainte şi fiecare trebuie să îşi împlânte radăcinile acolo unde este mai apărat de intemperii şi de dezamăgiri. De trădări. De neînţeleasa neglijenţă pe care o demonstrăm, uneori, celor mai dragi şi mai preţioase lucruri din viaţă. O să rămână pentru o vreme gustul amar, ca de doctorie, al iluziei prea târziu descoperite: iluzia că suntem cu adevărat făcuţi unul pentru celălalt.

Şi fără îndoială… că vreau, că nu vreau, e în cursul firesc al lucrurilor să o înlocuiesc. Poate chiar mai devreme, decât mai târziu – pentru că orice bărbat are nevoi, care nu pot sta mult nesatisfăcute. Poate că – de ce nu? – de data asta o să o caut ceva mai bun. Ceva mai stabil, dar nu rigid până la exasperare. Mai puţin bordeline, mai multă dedicaţie. Rotunjimi mai pline. Pasiune. Strălucire, dar nu extravaganţă. Dragoste împărtăşită, şi fidelitate pe măsura locului pe care i-l voi da în viaţa mea.

 

 

 

 

 

Aşa că nu plânge, măseaua mea dragă. N-a fost să fie.

Noroc în noua ta viaţă!

•  când partenerul comercial te-a tras primul în piept?
• când nu mai ai marfă de vândut?
• când te sufocă taxele vamale?
• când ai găsit alt cod CAEN de muls?
• când concurenţa a scos pe piaţă un produs mai ieftin, mai bun şi mai uşor disponibil, în abundenţă, decât cel propriu?
• când concurenţa partenerului a scos pe piaţă un produs mai ieftin, mai bun şi mai uşor disponibil?
• când ai de recuperat creanţe aferente unei perioade contractuale premergatoare celei curente?

Rog pe frate-meu şi pe oricine altcineva cu veleităţi de cunoscător în dreptul comercial să se abţină. Ăsta e un post metaforic. Pe bune.

Veneam azi de la muncă.

Aşteptând, ca şi mine,  liber la trecerea de pietoni de langă Kaufland, o fetiţă de vreo 4-5 ani, agăţată de mâna mămicii, şi încadrată de cealaltă parte de bunică.

Copila se tot apleca spre trotuar, dând semne clare că vrea să-şi desfacă bareta de la săndăluţă. Dreapta. Cum mama o ţinea de dreapta, nu-i prea ieşea, iar când a încercat cu stânga, s-a pomenit apostrofată, în rafală:

– Nu te descălţa pe stradă,  tu copilă, tu! [de către mamă]

respectiv:

– Ioooi, da’ nu-i voie să te descalţi pe stradă,  tu copilă, tu! [de către bunică]

În fine, un taximetrist opreşte coloana, şi trecem. Fetiţa porneşte direct sărind într-un picior. Stângul.

După 3-4 hop-ţopuri, mama şi bunica se prind, şi se opresc.  Taman pe mijlocul carosabilului. Şi întreabă:

– Are îngeraşul pietricică în papucel ? [mama]

– Iooi, da’ draga mamii, ai pietricică la papucei ? [bunica]

Copila dă din cap. Are.

– Păi descalţă-te, s-o scoatem! [mama]

– D’ apăi descalţă-te, draga mamii, s-o scoatem! [bunica]

Suddenly Frodo saw before him a black chasm. At the end of the hall the floor vanished and fell to an unknown depth. The outer door could only be reached by a slender bridge of stone, without kerb or rail, that spanned the chasm with one curving spring of fifty feet. It was an ancient defence of the Dwarves against any enemy that might capture the First Hall and the outer passages. They could only pass across it in single file. At the brink Gandalf halted and the others came up in a pack behind.

     ‘Lead the way, Gimli! ‘ he said. ‘Pippin and Merry next. Straight on and up the stair beyond the door! ‘

Arrows fell among them. One struck Frodo and sprang back. Another pierced Gandalf’s hat and stuck there like a black feather. Frodo looked behind. Beyond the fire he saw swarming black figures: there seemed to be hundreds of orcs. They brandished spears and scimitars which shone red as blood in the firelight. Doom, doom rolled the drum-beats, growing louder and louder, doom, doom.

J. R. R. Tolkien – The Lord Of The Rings: The Fellowship of the Ring (Chapter 5: The Bridge of Khazad-Dûm)

+

=

♥!

Meşterul arvunit, Mistri Yakoob, fu atît de impresionat de calmul sălbatic al baborniţei antediluviene, că se supuse de bunăvoie poruncilor ei, fără a îndrăzni să comenteze, îl puse să construiască un ascensor ciudat, exterior, ca un lift de serviciu, destul de mare ca să ţină trei adulţi şi care, cu ajutorul unui sistem de pîrghii şi scripeţi, putea fi ridicat din stradă pînă la etajele de sus ale casei sau viceversa. Hashmat Bibi afirmă categoric că era important ca întreaga maşinărie să fie alcătuită în aşa fel încît să funcţioneze fără ca locuitorii casei să trebuiască să se arate la vreo fereastră ― nu trebuia să se vadă nici măcar un deget mic. Apoi făcu o listă a factorilor de siguranţă, neobişnuiţi, de care bizarul mecanism trebuia să dispună.

― Să pui aici, îi porunci ea, un arc care poate fi declanşat din interiorul casei. Acţionat, el trebuie să facă să cadă întregul fund al ascensorului uite-aşa. Pune aici, şi aici, şi aici panouri secrete care să poată să lanseze lame de cuţit ascuţite, ascuţite, ascuţite. Doamnele trebuie apărate de intruşi.

Liftul ascundea pe vremea aceea multe taine înfricoşătoare. Mistri îşi duse la bun sfârşit însărcinarea fără să fi dat vreodată ochii cu vreuna dintre cele trei surori Shakil, dar, cînd îşi dădu obştescul sfîrşit, două săptămîni mai tîrziu, zvîrcolindu-se într-un şanţ, ţinîndu-se de burtă şi scuipînd sînge în praf, se zvoni că aceste trei femei fără ruşine porunciseră să fie otrăvit, pentru a-şi asigura tăcerea sa asupra ultimei şi celei mai misterioase dintre comenzile îndeplinite.

Salman Rushdie – Ruşinea [1983], Cap. 1: Liftul de Serviciu

Am blasfemiat.

Ieri, sâmbătă dimineaţă, Rasta Man în nemernicia sa a profitat de starea mea confuză şi mahmură datorată serii de vineri [Folk in Port cu Ionut Mangu, Claudia Ciobanu, Roxana Zăpârţan şi…. Puiu Ivaniţchi… urmează o poveste şi pe tema asta]. M-a sunat, m-a trezit şi mi-a dat 10 minute să mă spăl şi să mă-mbrac.

Şi-n loc de cafea [forgive me, Father for I have sinned], m-am dus la degustarea de bere nefiltrată organizată de Ursus Breweries în Euphoria Biergaten.

Ideea de bază a fost testarea sortimentelor care vor fi produse în noua mini-fabrică Ursus. Prea puţine cuvinte de laudă am pentru marfă în sine, pentru că nici una dintre cele 3 variante prezentate nu şi-ar merita pe deplin numele:  prea usoare, prea transparente şi prea apoase, toate trei; prea puţin aromată, cea pe care totuşi am ales-o; prea slabă, cea de pe locul secund; şi prea asemănătoare cu Neumarktul la pet lăsat la soare, cea de pe urmă.

Deşi per ansamblu toată organizarea mi-a lăsat impresia unei chestii bine gândite, două greşeli mi s-au părut strigătoare la cer:

întâi şi-ntâi, cum să serveşti berea la un eveniment de-ăsta în pahare de plastic, de parcă ar fi Oktoberfest pe malul Someşului, printre mici şi kurtos? În total defazaj cu imaginea brandului, care literalmente domina vizual localul, în totală contradicţie cu conceptul de bere nefiltrată care se cere adusă în halbe, apropiindu-se vajnic de masa muşteriilor pe o tavă sprijinită de ţâţele generoase ale hangiţei… am avut parte de nişte pahare de plastic tărăgănate de nişte nimfete subţiri, probabil promoteriţe la Kent Convertibles, care nicicum nu mi-au dat senzaţia aşteptată.

şi-n al doilea rând, chestionarele în sine, prea încorsetate şi gândite să deducă doar cât la sută dintre respondenţi sunt mulţumiţi sau ba cu ce li s-a pus deja pe masă, fără să lase loc pentru posibile propuneri de caracteristici pe care am dori să le găsim în sortimentele respective. Mai simplu spus, trebuia să alegem cât ne place, nu ce ne-ar plăcea.

I-am remarcat of cors pe Ciulea, pe Mironeasca şi pe Besliu, printre altii, şi m-ar fi bucurat să mai apară nişte uameni de bine şi din offline, dar şi din online-ul de CJ, uitându-mă pe lista de invitaţi… dar dacă nu acum, poate next time, la inaugurarea făbricuţei.

Auzi, Gropare?

Mnah atât, mă pun să-mi beau cafeaua. Aia filtrată.

+

Billy Joel – Piano Man

=

♥!

In the South the realm of Gondor long endured; and for a while its splendour grew, recalling somewhat of the might of Númenor, ere it fell. High towers that people built, and strong places, and havens of many ships; and the winged crown of the Kings of Men was held in awe by folk of many tongues. Their chief city was Osgiliath, Citadel of the Stars, through the midst of which the River flowed. And Minas Ithil they built, Tower of the Rising Moon, eastward upon a shoulder of the Mountains of Shadow; and westward at the feet of the White Mountains Minas Anor they made, Tower of the Setting Sun.

There in the courts of the King grew a White Tree, from the seed of that tree which Isildur brought over the deep waters, and the seed of that tree before came from Eressëa, and before that out of the Uttermost West in the Day before days when the world was young.

J. R. R. Tolkien – The Lord Of The Rings: The Fellowship of the Ring

V-aţi frecat vreodată la ochi (de oboseală, de râs, de somn, de fericire, de neîncredere, de plâns, de soare, de dor, de mare) şi, întâmplându-se să apăsaţi prea tare, să aveţi impresia că vă vedeţi, cu ochii închişi, propriul iris?

Eu da, căprui.

 

… M-am săturat de 6 luni de toamnă. Nu vii odată ?

Ah, şi-adu cu tine şi ceva nou. Dazzle me.

ce ai tu periodic cu viaţa mea?