Posted by: Yankee | January 14, 2011

Nea’ Leontin și iepurele

[nici un porcușor de Guinea nu a fost rănit în redactarea acest post]

Am mers noi la munte, de Revelion, la Pensiunea Rachițele

Pe Nea’ Leontin cabanierul îl știam mare mishtocar din 2009, când am mers prima dată, și ne-a mai trântit niște pozne de povești ce să meargă cu focul, cu vinul și cu chitara. Da’ asta le-a pus capac.

Se făcea, începe Nea’ Leontin, că eram eu copchil [iar pe noi deja ne-a bușit râsul, pentru că așa îmbrăcat în manta de pădurar, cu cizme îmblănite,  roș în obraji, cana de vin în mână, ochelari de bunic pe nas și o miriște scurtă de țepi albi în [loc de] barbă, Nea’ Leontin chiar nu dădea impresia că ar fi avut vreodată cum să fie altceva decât cabanier, și nicidecum copil]. Copchil, da.

Și într-o iarnă cam ca asta, mă iau eu cu frate-meu dis de dimineață în loc de școală spre pădure, și luăm câinele de vânătoare. Ce-am vrut face, nu mai știu, da’ un lucru-i lucru: cum trudeam noi prin troiene, până la genunchi, câinele ia urmă de sălbăticiune. Și amușină el, și ce să vezi, iepure era, și o ia el la goană, și câinele bate, și iepurele fuge, și câinele-n coada lui, și noi după el, și el după iepure, și iepurele prin zăpadă până ce numai odată ne pomenim că am trecut și-am ieșit din pădure și intrat-am din celălalt capăt pe costișă la vecinu’ Vasile.

Și acolo îl ajunge din urmă păcatul pe iepure și dă să se vâre într-o scorbură de buștean prăvălit pe costișă. Și câinele se pune la gura scorburii și-l țintuiește, până ce suduind venim și noi, eu cu frate-meu, și biruim până la buștean. Și cum punem mâna pe iepure…

– Era vulpe, zic eu.

– Ei, aș. Iepure era, toată ziua. Și se uită la mine Nea’ Leontin ca la un orășean bicisnic ce mă aflu, și mai că nu intru în pământul înghețat bocnă de rușine, și tac, și Nea’ Leontin așteaptă să se asigure că am înțeles să nu-l mai întrerup evăr veci, cât a curge Stanciul printre stânci în jos, la Vălul Miresei. Și eu am înțeles.

…. Și cum punem noi mâna pe iepure, numai ce iaca și vecinu’ Vasile se-arată lângă noi de te miri de unde. Se îndemnase singur, băgăm noi de seamă, auzind cum latră câinele la scorbură. Și era hapsân Vasile, cum nu vă-nchipuiți.

– Da’ ce-aveți voi acolo, ficiori? întreabă  el cum se-aproprie.

– Da’ ia, Nea’ Vasile, se bagă frate-meu în față, fudul nevoie mare, ia, uite, un iepure! L-a amușinat și l-a fugărit câinele și l-am prins, Nea’ Vasile!

– Ia dă să văd, zice el. Și ia iepurele, și jap! îl și vâră în tașcă.

– D’apoi, să ni-l dai înapoi, Nea’ Vasile. Că noi l-am prins. A nost’ îi, zic eu.

Și numai nu începe a râde hapsânul, și nici nu ne mai ține de vorbă, și face cale-ntoarsă spre ograda lui din jos de costișă, și numai așa ne-aruncă într-o doară:

– L-ăți fi prins voi, ficiori, da’ pe pământu mio l-ați dibuit. Să fiți voi sănătoși. Vreme bună! și se ia și se duce.

Acuma, Vasile era așezat oareșcum mai sus de casa noastră. Și mai știam noi că diminețile, așa are el obicei, de o ia pe drum și se-oprește o bucată la birt. Și-l vedem că se coboară, și intră în casă, și iasă-napoi în ogradă fără iepure, și din ogradă-n drum și dus e.

Eu cu frate-meu, ce ne taie capu? O luăm fuga fuguța înapoi pe după deal. Și străbatem din celălalt capăt pe pământul nostru, și tot într-o goană o tăiem printre curțile oamenilor în drumul mare, și când se vâră Vasile la birt, venim cuminți, cam cum am veni de la școală, frumușel, în văzul lumii, și intrăm la el în ogradă pe din față, și o chemăm din poartă pe Măria, pe nevasta lui Vasile, să ne vază:

– Tușă Mărie, ne-or fost trimis mai răpide de la școală, și ne-am întâlnit cu Nea’ Vasile în drum. Și ne-o zis c-o prins un iepure, și să ni-l dai, că el a mai avea de unde să-i dibuiască. Că l-o luat pe costișă, așa o zis, la o scorbură. Și o zis că să ni-l dai nouă.

Măria se uită la noi, ne vede ca de școală, știe că Vasile spre birt s-a dus, și că într-adevăr numai în drum încolo avea cum ne vedea, și ce mai lungă vorbă,  se gândește ea că a ști omu’ ei ce a ști, de ne vrea da iepurele. Și intră în casă după el, și noi, de colo, “Da’ nu ne dai și-o straiță pentru el, tușă Mărie?” …. ne dă femeia iepure, ne dă straiță să-l vârâm, și duși suntem. Și repede către casă, și nu intrăm în casă, ci în grajd ne ducem, să pitim iepurele, că știam c-a veni Vasile să-l ceară când i-a povesti Măria că i-am luat vânatul înapoi…

Da’ cum intrăm în grajd, vaca dinăuntru simte miros de sălbăticiune și se năpustește cu cornul, și eu cum eram în drum și țineam straița cu iepurele, mai că nu mă străpungea de nu puneam straița în față. Și azi țiu minte cum s-or auzit pârâind toate oasele-n iepure când a dat vaca-n el cu cornul, și cum m-am înghesuit eu în perete să-i scap.

Mnah, acum ce să te faci? Iepurele mort, și mort bine, și noi în ușa grajdului. S-a căutat frate-meu de brișcă, și repede să belim iepurele să dea sângele. L-am scurs noi repede cum am putut mai bine, și l-am dus în casă, și l-am vârît sub nas la mama, și i-am zis că i l-o trimis tușa Măria.  Și mama s-a bucurat de tușa, și de noi, și de iepure, și l-a băgat la oală. Și a fost bine.

Și când a venit mai pe după masă vecinu’ Vasile  să-și ceară straița, i-a vrut da mama și lui niște zamă, numa’ nu i-o mai trebuit.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories